Worst case scenario or not?

decembrie 15, 2013

Adica o zi din viata noastra.

Dimineata ma trezeste de la ora 7 am plansul lui Radu. Incerc sa il mai pacalesc putin cu lapte de san. Nu am noroc! Ma ridic in cateva secunde caci plansul devine din ce in ce mai nervos. Si n-as vrea sa se trezeasca si David! Poate mai prinde si el macar jumatate de ora in plus de somn pana il trezeste Dragos sa plece catre gradinita…. Well, n-am noroc nici aici! David se trezeste. E morocanos (normal! doar s-a culcat foaaarte tarziu de cu seara!) si vrea sa fie gadilat pe spate. Intre timp eu il am deja pe Radu in brate si incerc sa il mai linistesc. Cu cealalta mana incep gadilatul. David e nemultumit….vrea gadiltat si pe mana stanga…”Nu asa! Putin mai sus, maaaami!” Bun. Inca sunt odihinita. Trag putin aer in piept si continui cu gadilatul. Vine si Dragos din bucatarie si anunta pe David ca e timpul sa se spele pe fata, sa manance si apoi sa se imbrace de gradinita. Precipitarea lui Dragos ii aduce o noua nemultumire lui David asa ca se zbate putin nervos in pat si vrea sa fie lasat in pace. (“Ooooof! Daca reuseam macar aseara sa il culcam devreme!..” imi zic in gand). Dragos nu renunta la cerintele lui iar David face pana la urma un efort si se ridica sa mearga la bucatarie. Intre timp, apuc sa schimb pampersul lui Radu. Dupa cateva minute, David se leaga de bolul in care i-a pus Dragos laptele si se enerveaza… tonul deja e ridicat iar Dragos in ofensiva. David il simte nervos pe ta-su si de acolo nu-i mai convine nimic. Dupa un schimb de replici. David ajunge pe jos intr-o criza de furie. Eu il las pe Radu ca sa incerc sa “salvez” situatia, aruncand priviri ucigatoarea catre Dragos ca n-a avut mai multa rabdare cu copilul… (Dar vad ca incep si eu sa imi pier usor-usor rabdarea…). Pana la urma impac pe David care se agata de bratele mele. Are nevoie de mai multa mangaiere dimineata. E greu sa iasa in frig asa repede mai ales cand stie ca Raducu ramane cu mami in pat, la caldura. Empatizam putin, Dragos face o gluma si David rade din nou. Suntem bine! Au ajuns la lift iar copilul apasa acum pe butoane zicand: “Pa, mami! Te iubesc!”

Ma intorc la Radu. In situatii de criza, el sta linistit. Dupa ce trece criza, da si el drumul la plans. Asadar stau cu el in brate ascultandu-i suferinta inca vreo jumatate de ora… dupa care e relaxat si cu chef de joaca. Eu nici macat n-am apucat sa ma spal pe dinti… :) Deschid televizorul la “Razvan si Dani” si imi aduc aminte ca atunci cand stateam cu David acasa tot la emisiunea lor ma uitam dimineata…. E “tiparul meu de control”…si il accept. Deocamdata n-am chef sa bocesc. Pastrez asta pentru mai pe seara….

Dupa vreo ora sau asa, Radu motaie pe canapea si eu pot sa imi beau cana de capuccino (facut la plic instant). Pe televizor se da o melodie idioata. “Of, muzica asta … Oare ar trebui sa fac odine pe-aici?” – e alt “tipar de control” de-al meu…Decid ca azi pot sa ma descurc si fara sa fac curatenie asa ca deschid putin calculatorul…. Mana mea apasa hotarata pe FB. Fac scroll pana cand incepe Radu sa scanceasca. Ma duc la el, il schimb si il hranesc si pentru ca desi insist sa ma uit la un film (am nimerit ceva decent pe “Cinemax”) el nu adoarme deloc, imi iau inima in dinti sa ies cu el pe-afara.

Sun o prietena sau doua sa vad ce sanse de socializare am pe ziua de azi. Nimic grozav la orizont asa ma gandesc sa fac o descindere pana la Mega Image si atat. Au acolo niste biscuiti cu crema de cacao – marca originala – de care am devenit cam dependenta de cand il am pe Radu. Alta dependenta e sa mananc fulgii cu ciocolata din punga de cereale Fitness cu ciocolata de la Nestle…. Well, “incurcate sunt caile Domnului!” cum ar zice cineva…

Tocmai cand incepeam sa ma pregatesc de iesire, imi suna telefonul. Este educatoarea lui David care ma roaga sa vin sa il iau la pranz pentru ca plange dupa mine; ii este dor. Asa ca o sa cobor direct cand vine ora pranzului sa plec spre gradinita.

Ma pregatesc sufleteste pentru somnul de dupa-amiaza a lui David. Atunci cand e acasa nu mai vrea sa doarma la pranz. Deci o sa avem iar dicutii! Vine si ora 12 pm. Pana reusesc sa ma echipez ca sa ies din casa cu tot cu Radu, manduca si bagaje, ma aflu deja in intarziere. Alerg pana la autobuz. Noroc ca a venit imediat. Raducu inca nu e doborat de gerul de afara. (“Sper sa adoarma totusi pe drum!”). Ajung la gradinita unde e o caldura infernala de fiecare data. Transpir toata infasurata cu Radu adormit acum in maduca pana il schimb pe David, mai vorbesc putin cu educatoarea sa vad ce s-a intamplat si pana ies de acolo cu amandoi. Afara ma izbeste frigul (“Sigur ma ia o raceala sau ceva in curand…”)

David nu prea vorbeste pe drum. Isi mananca constiincios cornul. Incerc sa nu il chestionez. O sa imi spuna el la joaca sau printr-un prieten de plus. Vrea sa mergem pe jos iar pe drum se opreste la un chiosc pentru o masinuta. Mai doar 8 lei. Ii spun si negociem pana gasim o masina de 8 lei. Ajungem acasa si integreaza noua masinuta in jocul cu pompierii. A durat maaaxim, jumatate de ora joaca de unul singur  Timp in care am apucat sa descarc lucrurile si oamenii agatati de mine, sa ii schimb pe amandoi si pe mine. Asadar ne instalam comod la posturile noastre.

Eu sunt pe canapea cu Radu in brate iar David pe jos cu masinile. Particip la joc prin vorbele noii-masinute – e noul prieten prin care aflu cat de greu i-a fost azi lui David la gradinita. Dupa micul dejun, l-a coplesit oboseala si dorul de mine. A izbucnit in plans fara sa se mai controleze. A pus-o pe educatoare sa ma sune. S-a linistit cand a auzit ca vin la pranz sa il iau. Acum ar vrea sa facem bradul de Craciun. Ma pun si desfac plasticul, ilmontez si scot podoabele. Stiu ca o sa depasim cu mult ra de culcare. Incerc sa ma grabesc. Ma simte incordata si reactioneaza: ba ii tipa lui Radu in ureche si-l sperie ba se supara ca am luat un glob inaintea lui si el vrea sa le punem amandoi odata. Incerc sa ma relaxez. Intr-un final, terminam cu bradutul far aprea mari conflicte. Suntem multumiti.

Dar urmeaza un moment greu: somnul de prans. E deja ora 3 pm. Ma simt presata de timp si ii transmit asta. Raducu e plangacios. Ocupati cu bradul, nu prea la-m bagat in seama. Iar el n-a mai dormit de cand am intrat in casa. E timp pentru somn. David refuza. Eu il iau pe Radu si ne bagam sub patura. Dupa mai multe refuzuri si relativ-mici enervari ca: stau numai cu Radu, ca nu ma joc cu el , ca lui nu-i este somn, etc… renunta si vine langa mine. “Stau doar asa, mami! Nu adorm!” Il rog sa stea spate in spate cu mine sa ne incalzim. Accepta si la 3.30 pm e adormit.

Intre timp, Radu a mancat si are chef de joaca, nu de somn. Mai stau cu el putin. Pe la 4.30 Radu doarme si atipesc si eu langa ei. E momentul care imi place cel mai mult. Ii stiu langa mine, linistiti si pot sa inchid ochii… La 5 pm intra Dragos in casa. Nu mai dureaza mult si casa se trezeste.

Punem bomboane si ciocolata in brad ca sa impodobim si cu tati. David se mai joaca apoi cu tati si se face 6.30 cand e timpul sa plece catre bazin/engleza (nu mai stiu ce zi a fost asta!). Ca de obicei, incep discutiile. David se simte fortat sa renunte la joc prea repede si nu-i convine. El de-abia se incalzise! Dragos insista, se roaga, dar tot pluteste tensiune in aer. Pana la urma, se decide (de data asta fara crize…) sa mearga. Au plecat si alearga in speranta ca poate, macar de data asta!, nu intarzie… Aflu putin mai tarziu, la telefon, ca au fost iar la limita. Pentru ca nu apucasem sa vorbesc prea multe cu Dragos, recuperam la telefon.

Cand se intorc baietii acasa, incepe cursa catre ora de culcare. Facem pe rand baie baietilor apoi incerc sa ma retrag cu Radu intr-o camera. Intre toate activitatile astea, concetarea mea cu Dragos e minima si de cele mai multe ori, in sens negativ.  Radu e cam obosit si nu poate sa adoarma. Incepe sa planga. Dureaza o ora criza lui. E deja 10 pm. Dupa ce se linisteste, mai dureaza jumatate de ora sa adoarma profund pentru ca David ne tot viziteaza din cealalta camera. Vine sa imi spuna ce-a mai gasit in brad sau ce a mai vorbit cu ta-su.

Sunt obosita si atipesc. Ma trezeste tot David. De data asta Dragos fumeaza la bucatarie. Ma supar pentru ca mi-am pierdut rabdarea si asa cum tot vine David o sa il trezeasca si pe Radu… Nu mai pot! Dau vina pe Dragos. Ne certam scurt dupa care stau cu David in dormitor ca sa il asigur ca il iubesc, ca ne iubim, ca ne-am impacat si ca totul e bine.

Somn usor. E ora 11 pm. (iar n-am reusit sa il culcam mai devreme….)


Suferinte de frate

decembrie 15, 2013

Ok. Citesc o groaza de carti de parenting (de i-am ingrozit si pe altii!) si tot ma gasesc depasita, in tot felul de situatii cu copii. Uneori mi se pare imposibil sa ma impart senina intre plansul bebelusului (pe care trebuie sa il intampin prezenta si cu empatie  la 4 luni si crizele de furie ale baiatului mai mare (pe care trebuie sa le accept si sa il ajut sa isi descarce emotiile din spatelel lor) de 4 ani si 8 luni [apud Aletha].

Eu m-am decis sa mai fac un copil pentru ca puteam! Apoi am continuat cu logica beneficiilor pe care le aduce un frate in viata celuilalt. Eu am crescut singura la… bunici, intr-o familie pe cale de disparitie. Adica pe masura ce cresteam, oamenii din jurul meu plecau intr-un fel sau altul. Asadar mi-am promis o familie mare, vesela si tanara! Pana sa vina momentul familiei in viata mea, am cautat sa imi fac multi, multi prieteni. Mi-a lipsit constant cineva pe care sa ma pot baza suta la suta oricand. Cred ca un frate in viata cuiva poate sa indeplineasca rolul acesta pentru celalalt. Cam asa a aparut Raducu…

Dar ce simte Raducu? Are 4 luni si de la inceput a avut crize de plans destul de vehemente. Desigur explicatia colicilor a fost la indemana. Si l-am tratat pe rand, cu o multime de remedii. Crizele de plans continua insa si acum. Deci ce simte Raducu? Eu cred ca el este de multe ori supra-stimulat. Uneori e suficienta doar prezenta lui David (fratele de 4 ani si 8 luni) care iubeste taraboiul atunci cand se joaca si care se simte indreptatit sa il includa uneori si pe Radu prin: gadilat puternic pe burta sau pe gat, mangaieri apasate pe cap sau concerte sustinute personal la ce prinde prin casa (bete, perne, trompeta/pian de jucarie) destul de aproape de urechea bebelusului. Noi am incercat sa fim relaxati si sa il incurajam pe David in joaca lui cu Radu atata timp cat totul are loc in deplina siguranta pentru amandoi. Asta insa nu exclude stresul pe care cred ca il simte totusi Radu. De asemenea, suntem de multe ori pusi in tot felul de situatii sociale in care e nevoie sa mergem toti patru (serbarea de la gradinita a lui David, vizite pe la prietenii lui David, etc). Il port destul de mult pe Radu fie in wrap, fie in manduca, fie pur si simplu in brate. Muuult! Dar chiar si asa plansul apare invariabil o data pe zi – seara de obicei sau dimineata (in cazul in care a ratat seara). Si sigur nu e vorba despre durere de burta sau foame sau alte cauze fiziologice. Acum stiu cum sa fiu langa el: sa ma uit in ochii lui si sa ii soptesc ca il iubesc si ca e ok sa planga, sa se descarce. Dupa ce termina e perfect relaxat si pot sa imi fac treaba pentru ca fie doarme profund fie are chef de joaca. Cam asa e Radu!

Dar ce simte David? Are 4 ani si 8 luni iar cele 9 luni de sarcina ale mele cu Radu nu cred ca au fost suficiente ca sa il pregateasca pentru ce a venit. Sunt prea multi oameni (dintre cunoscuti) care atunci cand suntem toti au aceeasi reactie: “Vaaai, ce bebelus draguuut! catre mine, uitandu-se la Radu; iar trecand la David cu una din intrebarile: “Iti place de bebelus? Cum e sa ai un frate asa dragut? Ai grija de fratiorul tau?” (de parca David nu mai exista decat in relatie si raportat la Radu). Cred ca David ar aprecia mai mult sa auda de la prietenii/cunostintele noastre remarci de genul: “Ce dragalas e Radu! Vad ca ai o familie frumoasa aici, David! Tu ce mai faci?”. De fapt, David nu se astepta ca Radu sa ii cucereasca lumea in asa mare masura! Si cred ca se simte putin pacalit si furios din cauza asta. Raducu i-a cucerit inclusiv prietenii! Avem cativa prieteni cu care ne intalnim mai des si ne vizitam, cu copii mai mari sau mai mici ca David. Asadar si copii sunt prieteni. Inainte de Radu cei de-o varsta se jucau intre ei, fara discutie. Dupa Radu, cativa dintre copii de 4-5 ani sunt mult mai doritori sa stea cu bebelusui, sa aiba grija de el, sa se joace si sa il pupe. Iar aici eu cred ca David se simte tradat si furios. De asemenea, am observat ca David incepe sa prefere pe cei care NU manifesta interes pentru Radu atunci cand ne vedem cu alti copii, indiferent daca acestia sunt mai mici sau de aceeasi varsta cu el. E un mecanism de aparare acolo… Apoi, de fiecare data cand alaptez pe Radu si suntem doar noi trei acasa, cere automat desene sau jocuri pe calculator. E forma prin care isi inabusa el resentimentele, tristetea ca bebelusul are o asa legatura cu mami – o legatura pe care el a pierdut-o. Asadar e “tiparul lui de control” dupa cum il descrie Aletha. 

Mai greu de suportat sunt insa crizele de furie ale lui David. A redevenit agresiv atunci cand e furios. Agresivitatea fata de Dragos e ceva mai redusa pentru ca ei se joaca mai mult impreuna iar eu stau mai mult cu Radu asadar ajung “tapul ispasitor” mai des. Incerc sa stau langa el in momentele de criza, sa ii arat ca accept toate emotiile lui asa cum sunt si ma straduiesc – dupa ce trece criza – sa ii dau cuvinte pentru ce a simtit ca sa proceseze totul si eventual, sa ii ofer alternative la lovituri. Ma straduiesc mult sa ajung cu David la plans si ajungem greu acolo. Poate si din cauza asta sunt asa vehemente crizele lui… Ma gandesc uneori ca mi-ar fi placut sa fie David un copil care sa se descarce mai des, in doze mici de plans… as fi suportat mai usor…

Pe de alta parte, mi-am dat seama ca daca eu sau Dragos ajungem sa ne pierdem rabdarea si sa il vedem prea des pe David ca pe un “baiat rau” (in lumina ultimelor “furii”) asa o sa ajunga sa il vada toti cei din jurul nostru. Noi suntem oglinda in care copii nostri isi reflecta imaginea de sine! E foarte important cum ii facem noi pe ei sa se simta in fiecare clipa a vietii lor. Iar copii au nevoie de iubire si de confirmarea iubirii MAI ALES atunci cand sunt cel mai putin “iubibili” (o varianta aproximativa la ce zice Alfie).

Deci cum fac eu sa imi pastrez calmul si disponibilitatea afectiva astfel incat sa pot fiu langa amandoi?


Inspiratie

martie 23, 2012

Azi am avut o zi buna la locul de munca (sic!)! Surfand linistita pe Facebook am dat peste http://www.ta-su.blogspot.com/ si el m-a inspirat sa reiau scrisul despre David. Asa ca hai sa facem cat mai publica viata copilului nostru! :)

Dar sa incep intai cu regretele ca n-am mai scris demult si asa am pierdut momente haioase, nervoase sau soioase din viata lui David – a caror savoare, memoria “m-a ajutat” sa o uit deja. Mai stiu doar ca au existat, undeva in coltul mintii mele.

Si sa continui cu promisiunile! Da, dom’le! De-acum incolo o sa public mai des, nu mai las eu sa treaca momentul, asa, nemarcat undeva pe internet, pe un blog sau pe o pagina de facebook undeva!…

Cred ca ramasesem cu istoria lui David pe undeva pe la “Regele Leu”. Acum are la activ mai multe desene parcurse pe foaie (adica citite de tati) din colectia Disney dintre care s-au distins cu adevarat: “Doamna si Vagabondul”, “Bambi”, “Compania Monstrilor”… fiecare avand o durata de viata de aproximativ de o luna de zile. Cu aceasta ocazie va recomand sa cititi cat mai mult copiilor de la varste cat mai fragede! Este un lucru minunat care cred ca il determina pe copil sa iubeasca povestile scrise si care ajuta si parintii daca fac din asta un ritual inainte de somn (fie ca e somnul de pranz sau cel de noapte).

Cred ca a trecut si un Craciun peste noi de cand nu am mai scris. Am avut la gradinta si a doua serbare din viata lui David, serbare la care a participat partial: a fost singurul din cei de varsta lui care si-a zis (sau mai degraba, si-a soptit) poezia si care a mai stat pe langa cei mari la dansuri si la cantecele. Noi am fost incantati si emotionati. Mos Craciun a venit pentru David in vreo trei locuri diferite iar el s-a bucurat de fiecare data si crede cu tarie ca Mosul e bun, e rosu si aduce cadouri copiilor cuminti – iar el e foaarte cuminte!!! ;) Mai ales ca David a inceput sa zica poezii, sa numere in engleza si sa cante alfabetul si in romaneste si in engleza sau cantecul cu elefanti: “Un elefant se legana…” in functie de starea pe care o are…

Intre timp, am depasit anotimpul foarte rece cu nameti impresionanti, cu greve si mitting-uri de strada, si plin de viroze de sezon. Iar acum scoatem indrazneti capul la soare ca stim sa suflam nasul si nu ne mai sperie orice mica raceala. S-a terminat cu statul in casa si joaca de-a masinile sau de-a v-ati ascunselea de dupa perdele – e timpul pentru parc! De-abia astept seara sa alerg in parc cu David. Inchipuie deja roluri pentru noi: “Mami, tu esti Chick, eu sunt Fulger Mcqueen si tati e Flo!” (ptr necunoscatori: personajele sunt din desenul animat “Masini”). Intodeauna Fulger castiga, desigur!

Vizitele de pe la prieteni din timpul iernii isi muta acum locatia in parc; incep terasele sa se deschida asa ca sper sa ne mai vedem si cu prietenii fara copii. Sper de asemenea ca speranta mea sa fie in concordanta si cu dorinta lor… :D


Poveste pentru concurs

martie 23, 2012

Pentru ca am vazut mai demult trailer-ul de la “Trebuie să vorbim despre Kevin” si mi-a placut, dar mai ales pentru ca imi place mai mult sa citesc cartea dupa care s-a facut filmul, m-am decis sa intru in concurs pentru carte: http://bicicletagalbena.ro/2012/03/23/concurs-lionel-shriver-trebuie-sa-vorbim-despre-kevin/

Care e cel mai rău lucru pe care l-ai făcut în copilărie?

Eu nu pot sa povestesc care e cel mai rau lucru pentru ca au fost mai multe rele mici…

Intr-o dimineata, bunicii mei materni – in varsta de 50 de ani, ea si de 59 de ani, el – au adus acasa un bebelus pe care au inceput sa il creasca cu dragoste in amintirea fiicei lor.

Anii s-au scurs iar bebelusul a devenit o fetita alintata si razgaiata. Bunicii n-au stiut sa ii refuze vreodata ceva. Asa ca fetita a facut intotdeauna lucrurile asa cum si-a dorit ea.

A baut lapte din biberon pana cand a vrut ea sa se opreasca, in jurul varstei de 6 ani. A dormit cu bunica in pat pana foarte tarziu, pana in clasa a 5a sau asa ceva, dar adormea doar daca in prealabil ii “improviza” bunicul cate o poveste inainte. Iar daca bunicul o ruga apoi sa adoarma langa el, ea il refuza cu raceala.

A cerut singura sa mearga la gradinita ca toti ceilalti copii, la 4 ani, desi buncii ar mai fi tinut-o acasa. Apoi in momentele in care nu-i mai placea la gradinita, dadea vina pe bunici ca au trimis-o acolo, unde nu se simte bine. Tot auzind in casa o multime de povesti despre cealalta fetita (mama ei), le-a preluat si le-a imprastiat printre copii de la gradinita ca si cum ea ar fi fost eroina povestilor: “- Hai sa iti zic ce faceam cand eram eu la facultate…” zicea fetita de 4-5 ani.

Iar intr-o zi, cand fetita s-a enervat foarte tare dintr-un motiv pe care nu-l mai tin minte, a spart un geam de la usa din sufragerie (toate usile din casa aveau geamuri pe-atunci). Apoi a luat cioburile si le-a imprastiat prin casa. Pana sa se dezmeticeasca bunicii au gasit covorul din camera tapetat de cioburi.

Cand a inceput sa citeasca, citea toata ziua si nu mai dadea doi bani pe nimeni. Buncii existau doar in masura in care ii cumparau ce carti isi dorea ea. Mi-l aduc aminte pe bunic dornic sa comenteze vreo fapta de-a “Capitanului la cincisprezece ani” a lui Jules Verne si cum a venit raspunsul indiferent al fetei: “-Lasa-ma-n pace!”.

Iar cand a inceput sa se uite la desene/filme la televizor, s-a instaurat dictatura. Trebuia sa aiba deja pe masa, inainte sa inceapa filmul, 3 felii mari de paine prajita unsa cu unt si care sa aiba pe deasupra masline negre curatate de samburi. Pentru ca intr-o zi bunicul a indraznit sa nu-i mai curete maslinele, fetita a aruncat farfuria cat colo si a tipat la el.

Deci cel mai rau lucru pe care l-am facut in copilarie a fost ca NU i-am aratat bunicului cat de mult il iubesc. Iar atunci cand mi-am dat seama de asta si am vrut sa ii arat, a fost deja prea tarziu. A ramas doar bunica… dar nici viata ei n-a fost usoara pana la capat.


Celelalte cuvinte si jocuri inventate

octombrie 19, 2011

“Eu nu ma pricep deloc la cuvinte. Eu sunt omul faptelor. Sunt multi oameni in lumea asta care “au cuvintele la ei”. Eu nu!” :P

Cam asa vroiam sa incep eu mai demult sa scriu despre ce simte Dragos pentru David. Pentru ca Dragos nu scrie, iar eu scriu. Dar, intre timp mi-am dat seama ca mai bine povestesc ce simte David pentru Dragos. Iata:

De curand, Dragos a fost plecat intr-o delegatie de doua zile. David a dormit o noapte singur cu mami, iar spre dimineata, cand de-abia facuse ochi, cu o fata sifonata, David s-a trezit in capul oaselor strigand: “Tati, tatiiiiii….”. Iar seara, cand m-am intors acasa – dupa o zi luuunga la serviciu – prima intrebare pe care mi-a pus-o David a fost: “Tati? Tatiiii?….” Sa va mai povestesc cum se joaca impreuna si cum se tine David dupa tati peste tot? Il prefera si la puzzle-uri, si la trenulet, si la facut poduri din piesele lego, si la baie, si tot timpul. De obicei, David picta/colora cu mami. Se pare ca sunt mai inzestrata la desen decat altii (desi vacile mele seamana izbitor de mult cu bivolii, caii, bizonii). Ca sa intre in atmosfera, tati a cumparat niste forme cu animale sa ii redea astfel lui David, dupa bunul plac, orice vietate patrupeda si nu numai. Deci David mai nou intreaba “Pictaaam?” cu predilectie pe tati. (Nu stiu de ce au copii tendinta de a lungi ultimele silabe, mai ales atunci cand cer voie sa faca ceva… oare isi dau seama cat de scumpi sunt si ca nu poti sa le rezisti in felul acesta?!?).

Abia de curand l-am mai pacalit si eu, construindu-i un orasel-cetate din toate jucariile adunate de prin cutiile din casa. Multe piese lego insirate in linie dreapta reprezinta zidul puternic al cetatii. Poarta de la intrare, aflata intr-un echilibru fragil pe covor, e facuta din niste cuburi si o sina de tren. Doi ursi panda kung-fu (de prin menu-urile de la Mac’) pazesc aceasta poarta si mai joaca si fotbal din cand in cand cu o minge colorata si mica luata din aparatele cu fise de prin parc. Apoi, alte animale (mici si mari) – o intreaga gradina zoologica – isi impart teritoriul cetatii, fiecare avand alta responsabilitate. Din remorca unui camion de jucarie dezafectat, am pus la dispozitia supusilor din cetate, o rezerva de apa (asa am numit-o noi). Aceasta rezerva – esentiala si scumpa – e pazita la randul ei de catre un Shrek mic (de la un ou kinder). Ah, da… si mai avem si o omida (de cand era David foarte mic) – ea cara materiale de constructii pentru cetate. Se strica un zid sau apare o crapatura in poarta cetatii – sunam la telefonul de serviciu (un mic calculator de jucarii din pungile de pufuleti) si vine omida cu tot ce trebuie! In cea mai mare viteza, desigur! Mmmm, iar daca are David chef, atunci oferim supusilor si transport pe patru roti. Bagam pe poarta cetatii, toate masinutele din recuzita pana cand paralizeaza de tot circulatia in cetate, animalele incep sa se calce pe copite, iar masinutele sa se ciocneasca haotic. Atunci vine porunca: “Strangem, mami?!” si fara sa mai astepte raspunsul, potopul se abate asupra oraselului… Intre timp, a aflat si tati de oras, si ce credeti? “Tati, tatiii… facem orasul?” :)


David a crescut

iulie 19, 2011

David a crescut. De cand l-am dus la gradinita a inceput sa vorbeasca. Primul lucru a fost sa isi enumere prietenii de acolo. Si facea acest lucru atat de des incat iti dadea impresia ca ii repeta ca nu cumva acestia sa dispara. Facea aceeasi numaratoare de mai multe ori pe zi: Andu, Razvan, Alesia, Sophia (pronuntat: “Fisaaa”), Vladi, Gina (“Gi-na” apasat!), Gabi, Miss… in aceeasi ordine de fiecare data. Apoi, s-au mai adaugat prietenii din parc cu care se intalnea mai des: Matei, Iulia, Bianca, Dana… si primele cuvinte pe care le-a legat au fost: Andu si Razvan si Alesia si… tot asa…

De curand a trecut la alta prepozitie – totul se petrece: pe pat, pe jos, pe mami, pe foaie, pe chiloti (ultima provine dintr-o poezie mai deocheata de-a lui tati). De la obsesia alfabetului, a trecut la niste carti cu ganganii: venea cu ele si ti le trantea in brate; pe fiecare pagina era o insecta descrisa pe care trebuia sa o ghicesti: “Ghici ce sunt?” “Albinaaaaa”, raspundea vesel si prelung, apoi nu mai astepta celelalte descrieri – le stia ordinea: “gagarita” (aka gargarita), “lama” (aka rama), etc.

De curand a trecut la un puzzle cu Bambi, dar dupa ce i-am pus prima data “Hakuna Matata” la calculator, nu se mai desparte de leu nicicum. Ar vrea tot timpul sa se uite la Regele Leu: “Leuuuu, leuuu!…” Face baie cu leul, mananca cu leul (de fapt, leul mananca uneori mai mult decat David), s-ar duce si la gradinita cu leul dar nu i-l dam noi intotdeauna.

David a crescut. Intelege cand tipam sau cand ne certam (extrem de rar!), pentru ca se face mai mic decat este si nu mai spune nimic. Intelege ca suntem parintii lui si ca el este slabiciunea noastra cea mai mare. Se alinta, se agata de gatul tau, te pupa cu zgomot, stie toate tertipurile prin care sa te determine sa faci cum vrea el. “Tati, tatiiiiii…” Inversa insa este asa greu de realizat uneori… :D

In ultimul timp, imita. Daca razi, incepe sa rada. Daca dai din maini, incearca sa imite intocmai gestul. Este foarte caraghios. Face totul cu mare seriozitate. Pentru ca matusa noastra i-a tot citit din diverse carti cu povesti, urmarind randul cu degetul pe pagina, a inceput sa faca si el la fel. Din senin, ne trezeam cu cititorul cel mic in camera, plin de verva: “ajshkjafhalflkbl” (intr-o chineza foarte draguta!).

In parc iesim cu “masina-cadou” – o masinuta cumparata de tati, de curand, pe care o incaleca si se impinge cu picioarele ca sa inainteze cu ea. Tot in parc, e pasionat de cararile din padure, unde ii cauta pe Baloo,  pe Baghera, pe tigru, pe leu si asa mai departe. Intotdeauna doar pe carari umblate, caci altfel tigrul ne ia urma. Este un fel de antrenament pentru drumetiile pe munte. :P

Ah, da… uitasem: daca vrea ceva, spune foarte clar: “NU”. :)


Scrisoare pentru David

februarie 15, 2011

Aseara am scris pagini intregi pentru… bona! Da! Ne-am luat bona sau ea ne-a luat pe noi, nu mai stiu!Iar eu ma pregatesc sa ii tin un “mic” training. Am o multime de discursuri in cap pentru ea astfel incat sa ne placa, sa fie buna cu David si sa ajung s-o cunosc si sa am inceredere in ea. Am optat pentru bona in defavoarea gradinitei din mai multe motive: David raceste si cu mine acasa destul de des, bona si cresa sunt la acelasi pret, e dificil dimineata cu transportul caci ar fi trebuit sa il duc eu (iar eu nu intentionez sa iau carnetul de sofer prea curand…), David inca  nu mananca singur orice tip de mancare, plus ca ar fi dormit sigur mai putin decat acasa la pranz. Si dupa ce am umplut pagini intregi de liste intr-o agenda speciala (a se citi agenda dedicata lui David, desigur) cu ce trebuie sau nu trebuie sa faca bona  in preajma copilului, m-am apucat sa ii scriu o scrisoare chiar lui. Si pe principiul “Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie”, iata ce mi-a iesit:

“Dragul meu,

Randurile urmatoare izvorasc din dragostea pe care ti-o port si pe care ti-o voi purta toata viata. Vreau sa stii de la bun inceput ca eu si tatal tau te iubim mult si suntem mandri de tine orice s-ar intampla.Unul dintre rolurile pe care le avem ca si parinti este sa iti transmitem valorile si principiile noastre. De aceea scriu aceasta scrisoare – ca sa fiu sigura ca ajung la tine si pe calea aceasta. (As vrea ca scrisul sa fie o cale pe care tu sa o apreciezi mult!)

Viata este darul nostru pentru tine si trebuie sa o pretuiesti. Vreau sa stii ca in viata poti sa faci orice, imaginatia ta sa nu cunoasca limite. Imi doresc sa fii un om liber, increzator si cinstit. Sa fii bun cu cei de langa tine pentru ca traiesti printre oameni iar daca ii iubesti cu adevarat, atunci de cele mai multe ori si ei iti vor intoarce dragostea, iti vor darui increderea lor si te vor ajuta mult. Trebuie sa te inconjori cu iubire asa cum incercam sa facem si noi cu tine tot timpul. Prietenii se cunosc dupa inima si vei fi intotdeauna bogat cu prieteni multi. Iar daca te respecti pe tine, atunci si acestia te vor respecta.

Ortodoxia – religia in care s-a intamplat sa te nasti – se conduce dupa un anumit dicton: “Crede si nu cerceta!”. Eu insa mi-as dori ca tu sa cercetezi. Sa nu iti pierzi vreodata curiozitatea in fata acestei lumi. Este cea mai incantatoare lume posibila dintre toate lumile posibile (spunea un mare ganditor, cred ca Leibniz cu monada lui) si ar fi pacat sa ii ratezi misterele.

Viata o sa iti arate drumul pe masura ce il parcurgi. Te vei bucura, vei iubi, vei fi fericit, vei suferi, vei iubi iar, vei cunoaste viata din nou si din nou, de fiecare data altfel. Omul este o masinarie fragila iar sfatul mamei este sa ai grija de tine, sa te pastrezi, sa fii conservator in privinta asta.  Sa te consume doar pasiunea cea adevarata, sa te macine doar viciul cel mai artistic caci arta este nobila, este emotie pura.

Cauta sa gresesti cat mai putin oamenilor pe care ii iubesti cel mai mult, desi noi cam asa suntem croiti sa ni se intample. Dar numai daca vei gresi vei ajunge sa te cunosti cu adevarat. Iar daca te vei cunoaste, vei stii cum sa te accepti cu greselile tale, sa traiesti senin si  intelept. Si vei gasi in tine iubire ca sa capeti iertarea celor pe care ii iubesti. Fii corect cu tine si vor fi si ceilalti.

Omul are uimitoarea putere de a renaste precum pasarea Phoenix (Doamne, ce cliseu!) a renascut din cenusa. Exista o poezie a lui R. Kipling (autorul “Cartii junglei” – preferata ta de acum) despre ce inseamna sa fii om adevarat: chiar si dupa ce ai pierdut tot, dupa o viata de munca, esti om daca ai puterea sa o iei de la capat cu acelasi entuziasm de la inceput, si fara regrete. E o treaba data dracu’ asta!!!

In incheiere, iti multumesc ca m-ai ales sa fiu mamica ta, ca avem privilegiul (eu si tatal tau) sa iti fim parinti si sa ne bucuram de o iubire atat de inocenta, de neconditionata, pe viata! :) Atunci cand iti cuprind fata cu palmele mele simt recunostinta intregii lumi asupra-mi! E o bucurie mare sa iti fim parinti! Si iti doresc si tie sa ai parte candva de astfel de bucurie. Sa ai parte de dragoste in toate formele si felurile ei, dragostea sa iti lumineze viata.

cu drag, mama. “

LE-Esti inca o mana de om (aproape 2 ani, aproape 84 de cm, aproape 13 kg) dar ai atata forta deja, atatea daruri pentru noi… :)

LE-Banuiesc ca scrisoarea asta va cunoaste evolutii si modificari diverse pe masura ce timpul va trece peste noi. Tot mai sus, deci! ;)


Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 450 other followers