Poveste pentru concurs

martie 23, 2012

Pentru ca am vazut mai demult trailer-ul de la „Trebuie să vorbim despre Kevin” si mi-a placut, dar mai ales pentru ca imi place mai mult sa citesc cartea dupa care s-a facut filmul, m-am decis sa intru in concurs pentru carte: http://bicicletagalbena.ro/2012/03/23/concurs-lionel-shriver-trebuie-sa-vorbim-despre-kevin/

Care e cel mai rău lucru pe care l-ai făcut în copilărie?

Eu nu pot sa povestesc care e cel mai rau lucru pentru ca au fost mai multe rele mici…

Intr-o dimineata, bunicii mei materni – in varsta de 50 de ani, ea si de 59 de ani, el – au adus acasa un bebelus pe care au inceput sa il creasca cu dragoste in amintirea fiicei lor.

Anii s-au scurs iar bebelusul a devenit o fetita alintata si razgaiata. Bunicii n-au stiut sa ii refuze vreodata ceva. Asa ca fetita a facut intotdeauna lucrurile asa cum si-a dorit ea.

A baut lapte din biberon pana cand a vrut ea sa se opreasca, in jurul varstei de 6 ani. A dormit cu bunica in pat pana foarte tarziu, pana in clasa a 5a sau asa ceva, dar adormea doar daca in prealabil ii „improviza” bunicul cate o poveste inainte. Iar daca bunicul o ruga apoi sa adoarma langa el, ea il refuza cu raceala.

A cerut singura sa mearga la gradinita ca toti ceilalti copii, la 4 ani, desi buncii ar mai fi tinut-o acasa. Apoi in momentele in care nu-i mai placea la gradinita, dadea vina pe bunici ca au trimis-o acolo, unde nu se simte bine. Tot auzind in casa o multime de povesti despre cealalta fetita (mama ei), le-a preluat si le-a imprastiat printre copii de la gradinita ca si cum ea ar fi fost eroina povestilor: „- Hai sa iti zic ce faceam cand eram eu la facultate…” zicea fetita de 4-5 ani.

Iar intr-o zi, cand fetita s-a enervat foarte tare dintr-un motiv pe care nu-l mai tin minte, a spart un geam de la usa din sufragerie (toate usile din casa aveau geamuri pe-atunci). Apoi a luat cioburile si le-a imprastiat prin casa. Pana sa se dezmeticeasca bunicii au gasit covorul din camera tapetat de cioburi.

Cand a inceput sa citeasca, citea toata ziua si nu mai dadea doi bani pe nimeni. Buncii existau doar in masura in care ii cumparau ce carti isi dorea ea. Mi-l aduc aminte pe bunic dornic sa comenteze vreo fapta de-a „Capitanului la cincisprezece ani” a lui Jules Verne si cum a venit raspunsul indiferent al fetei: „-Lasa-ma-n pace!”.

Iar cand a inceput sa se uite la desene/filme la televizor, s-a instaurat dictatura. Trebuia sa aiba deja pe masa, inainte sa inceapa filmul, 3 felii mari de paine prajita unsa cu unt si care sa aiba pe deasupra masline negre curatate de samburi. Pentru ca intr-o zi bunicul a indraznit sa nu-i mai curete maslinele, fetita a aruncat farfuria cat colo si a tipat la el.

Deci cel mai rau lucru pe care l-am facut in copilarie a fost ca NU i-am aratat bunicului cat de mult il iubesc. Iar atunci cand mi-am dat seama de asta si am vrut sa ii arat, a fost deja prea tarziu. A ramas doar bunica… dar nici viata ei n-a fost usoara pana la capat.

Reclame

Scrisoare pentru David

februarie 15, 2011

Aseara am scris pagini intregi pentru… bona! Da! Ne-am luat bona sau ea ne-a luat pe noi, nu mai stiu!Iar eu ma pregatesc sa ii tin un „mic” training. Am o multime de discursuri in cap pentru ea astfel incat sa ne placa, sa fie buna cu David si sa ajung s-o cunosc si sa am inceredere in ea. Am optat pentru bona in defavoarea gradinitei din mai multe motive: David raceste si cu mine acasa destul de des, bona si cresa sunt la acelasi pret, e dificil dimineata cu transportul caci ar fi trebuit sa il duc eu (iar eu nu intentionez sa iau carnetul de sofer prea curand…), David inca  nu mananca singur orice tip de mancare, plus ca ar fi dormit sigur mai putin decat acasa la pranz. Si dupa ce am umplut pagini intregi de liste intr-o agenda speciala (a se citi agenda dedicata lui David, desigur) cu ce trebuie sau nu trebuie sa faca bona  in preajma copilului, m-am apucat sa ii scriu o scrisoare chiar lui. Si pe principiul „Invataturilor lui Neagoe Basarab catre fiul sau, Teodosie”, iata ce mi-a iesit:

„Dragul meu,

Randurile urmatoare izvorasc din dragostea pe care ti-o port si pe care ti-o voi purta toata viata. Vreau sa stii de la bun inceput ca eu si tatal tau te iubim mult si suntem mandri de tine orice s-ar intampla.Unul dintre rolurile pe care le avem ca si parinti este sa iti transmitem valorile si principiile noastre. De aceea scriu aceasta scrisoare – ca sa fiu sigura ca ajung la tine si pe calea aceasta. (As vrea ca scrisul sa fie o cale pe care tu sa o apreciezi mult!)

Viata este darul nostru pentru tine si trebuie sa o pretuiesti. Vreau sa stii ca in viata poti sa faci orice, imaginatia ta sa nu cunoasca limite. Imi doresc sa fii un om liber, increzator si cinstit. Sa fii bun cu cei de langa tine pentru ca traiesti printre oameni iar daca ii iubesti cu adevarat, atunci de cele mai multe ori si ei iti vor intoarce dragostea, iti vor darui increderea lor si te vor ajuta mult. Trebuie sa te inconjori cu iubire asa cum incercam sa facem si noi cu tine tot timpul. Prietenii se cunosc dupa inima si vei fi intotdeauna bogat cu prieteni multi. Iar daca te respecti pe tine, atunci si acestia te vor respecta.

Ortodoxia – religia in care s-a intamplat sa te nasti – se conduce dupa un anumit dicton: „Crede si nu cerceta!”. Eu insa mi-as dori ca tu sa cercetezi. Sa nu iti pierzi vreodata curiozitatea in fata acestei lumi. Este cea mai incantatoare lume posibila dintre toate lumile posibile (spunea un mare ganditor, cred ca Leibniz cu monada lui) si ar fi pacat sa ii ratezi misterele.

Viata o sa iti arate drumul pe masura ce il parcurgi. Te vei bucura, vei iubi, vei fi fericit, vei suferi, vei iubi iar, vei cunoaste viata din nou si din nou, de fiecare data altfel. Omul este o masinarie fragila iar sfatul mamei este sa ai grija de tine, sa te pastrezi, sa fii conservator in privinta asta.  Sa te consume doar pasiunea cea adevarata, sa te macine doar viciul cel mai artistic caci arta este nobila, este emotie pura.

Cauta sa gresesti cat mai putin oamenilor pe care ii iubesti cel mai mult, desi noi cam asa suntem croiti sa ni se intample. Dar numai daca vei gresi vei ajunge sa te cunosti cu adevarat. Iar daca te vei cunoaste, vei stii cum sa te accepti cu greselile tale, sa traiesti senin si  intelept. Si vei gasi in tine iubire ca sa capeti iertarea celor pe care ii iubesti. Fii corect cu tine si vor fi si ceilalti.

Omul are uimitoarea putere de a renaste precum pasarea Phoenix (Doamne, ce cliseu!) a renascut din cenusa. Exista o poezie a lui R. Kipling (autorul „Cartii junglei” – preferata ta de acum) despre ce inseamna sa fii om adevarat: chiar si dupa ce ai pierdut tot, dupa o viata de munca, esti om daca ai puterea sa o iei de la capat cu acelasi entuziasm de la inceput, si fara regrete. E o treaba data dracu’ asta!!!

In incheiere, iti multumesc ca m-ai ales sa fiu mamica ta, ca avem privilegiul (eu si tatal tau) sa iti fim parinti si sa ne bucuram de o iubire atat de inocenta, de neconditionata, pe viata! 🙂 Atunci cand iti cuprind fata cu palmele mele simt recunostinta intregii lumi asupra-mi! E o bucurie mare sa iti fim parinti! Si iti doresc si tie sa ai parte candva de astfel de bucurie. Sa ai parte de dragoste in toate formele si felurile ei, dragostea sa iti lumineze viata.

cu drag, mama. ”

LE-Esti inca o mana de om (aproape 2 ani, aproape 84 de cm, aproape 13 kg) dar ai atata forta deja, atatea daruri pentru noi… 🙂

LE-Banuiesc ca scrisoarea asta va cunoaste evolutii si modificari diverse pe masura ce timpul va trece peste noi. Tot mai sus, deci! 😉


Primele ore

ianuarie 25, 2010

Nimeni nu se uitase la ora atunci cand a scos David prima data capul in lume. Doctorita care ma tinuse de mana in clipa decisiva,  a exclamat dupa: „Cine naiba s-a mai uitat la ora!”. Au notat acolo ceva aproximativ, adica 16:45 p.m. Eu vorbeam in acest timp la telefon, iar Catalin cosea de zor… Urmatorul sfert de ceas a fost un chin pentru ca m-am simtit ca o bucata de panza amarata impunsa cu acul iar si iar doar pentru a-si satisface cineva simtul estetic. Si naiva de mine crezuse ca a scapat! De atunci, empatizez cu orice bucata de carpa, material si asa mai departe, care trebuie trecut prin acest proces crud. Sunt alaturi de voi si jur ca n-am sa va mai cos niciodata, niciodata! (nu ca as fi dat in branci cu astfel de ocupatie pana acum!) A trecut cum a trecut, dar apoi a venit randul altui lucru scarbos in derularea faptelor. Timp de doua ore dupa nasterea naturala, trebuie te mangai apasat pe burta ca sa se desumfle cat mai bine basica – vechea locuinta a bebelusului. L-am pus si pe blond care a inchis ochii si a apasat, cu un zambet larg pe buze gandindu-se la David! 😀

Eu stateam de-acum in sala de post-travaliu iar lumea se perinda si se tot agita in jurul meu. Toti erau fericiti. Au venit cu fotografii pe telefon cu David mic sa mi-l arate – au fost primele lui poze. Prietena mea din pre-tavaliu, sarise etapa cu sala de nasteri si ma urmase in post-travaliu, legata tot la aparatul de monitorizare al bebelusului. M-a felicitat zambind, cu gandul la acelasi final fericit si pentru ea, a doua zi. Intre timp in sala de nasteri, au mai bagat o fata. Urlete, vaicareli, niste lovituri infundate (nu le-am inteles!) si apoi primul tipat al noii vieti. Iar mi s-au umezit ochii. M-am adunat insa repede si am manevrat cu mai mult elan burta mea acum nepopulata. Catalin – prieten cu prietena mea cea mai buna (care a fost alaturi de mine tot timpul si de care ma leaga niste coincidente mai presus de puterea noastra de intelegere) – a inlesnit cumva vizitatorilor mei accesul in acea zona interzisa profanilor. Asa ca cei care au apucat, au venit, m-au vazut, m-au mangaiat si pupat chiar in primele clipe de dupa nastere. Iar familia mea e mare, e foarte mare pentru ca ea cuprinde pe toti prietenii pe care ii iubesc si fara de care n-as fi intreaga, n-as fi eu. Niste exemple, zic! Draga de Ina mi-a adus supa calda si capsuni – pe atunci era inca laolalta cu Dariuca si a rezistat curajoasa imaginilor de prin spital, Pavaleanu s-a infiintat cu jumatatea, aducandu-mi dulciuri de la Aghapitos (in care mi-am afundat bucuroasa mana pana la cot!), viitorii fini – populati si ei de o viata noua – au venit cu ajutoare mai practice, de la farmacie, iar fetele cu caldura lor si-au facut drum pana la David sa il salute si apoi au venit la mami, la pupat. Toti, dar toti (caci au fost mai multi!) au fost foarte frumosi si foarte atenti cu mine. Si gasesc cu cale, sa-i mai imbratisez o data si aici pentru darurile lor nepretuite! Multumesc.

Asa s-au scurs primele ore pentru mine. David nu stiu ce a facut. Ma gandeam la el tot timpul dar era si reconfortant sa il stiu pe maini bune. Un lucru nou se petrecuse in viata mea, in viata noastra. Ma uitam la blond si ii ziceam „tata” razand, parca nevenindu-mi sa cred. Ma simteam bine. Am citit pe undeva ca nasterea naturala pentru o femeie se poate compara ca si efort fizic, cu parcurgerea unui maraton sau cu escaladarea unui varf montan dificil. Pe ambele le facusem. Dar nici maratonul (atat cat am reusit eu sa alerg), si nici urcatul pe munte (acolo unde am putut eu sa ajung) nu au egalat efortul nasterii. Ce au totusi in comun este eliberarea finala, satisfactia si implinirea care te asteapta la capatul traseului, cand te cuibaresti seara in sacul de dormit. La fel de bine am dormit si eu in prima mea noapte de mamica dupa ce in prealabil ne-am si cunoscut.

Spre seara, eram instalata – cu ajutorul bunei de Ina – intr-un salon cu alte lauze la un loc. Aveam experienta spitalului, asa ca am intrat repede in vorba cu ele, ne-am impartasit reciproc experientele si ne-am mobilizat toate pentru alaptat. Tocmai ce aflasem ca am tate! Iar spitalul avea program strict. Se alapta din trei in trei ore, non-stop. Asa ca la miezul noptii, in jur de orele 12 trecute fix, in timp ce taticul serba cu prietenii la bere, David a intalnit-o a doua oara pe mamica lui. De data asta l-am tinut in brate, l-am mangaiat si m-am holbat mult la el, uimita de cat de minunat este. Cum s-a intamplat? E al meu? Cum am facut noi asa ceva? E oare posibil? M-am chinuit sa ii deschid ochii, sa vad daca are ochi, sa ma asigur. Apoi eram nemultumita ca e asa de infasat, ca nu-l pot vedea pe de-a-ntregul. Eram tare curioasa. Vroiam sa il pipai, sa stiu ca are totul in regula desi mi se zisese ca asa e. Trebuia sa vad si eu. Dar David dormea… Asa ca dupa 10 minute, i-am spus „Noapte buna!” si l-am predat in mainile profesionistelor.

Am zis ca am dormit ca un prunc in prima noapte, nu? De fapt, am avut o colega de salon care sforaia tare si o alta colega care n-o suporta deloc. Ca atare, cea din urma, s-a foit toata noaptea ca in final, sa se trezeasca de tot, sa aprinda lumina si sa iasa pe hol. Buimaca am insotit-o caci si de mine fugise somnul. Am impartit un pahar cu apa pe coridor si am povestit despre nastere. Subiectul orei! La nici cinci minute dupe ce am revenit in salon si ne-am reinstalat sub paturi, au anuntat asistentele trezirea. Se intampla ca la armata. Ora 5 dimineata: se aprind brusc luminile, o voce suav-autoritara striga: „Hai la spalaturi!” iar cine e mai vioi prinde loc in fata si aprecierea asistentei (imbunata oricum de cei 5 lei bagati in buzunar). Iar deja la ora 6 a.m. trebuie sa te prezinti la alaptat si o noua zi, o noua viata incepe! 🙂


Intr-o noapte de primavara

ianuarie 24, 2010

Tin minte ca ma aflam in starea mea cea buna, entuziasta. Citeam cu frenezie cum aveam o clipa libera si imi placea mult ca stateam acasa pe timp de zi, ca puteam sa ma plimb oriunde pe lumina, ca gaseam orice magazin deschis. Imi faceam de cap, ce mai! Tata  a inceput in acea perioada sa imi faca vizite saptamanale si umblam cu el peste tot pe unde aveam nevoie sau nu… 🙂 Ziua cu Ikea stiu ca a fost una dintre cele mai reusite. Burtica mea a apreciat cum se cuvine omleta si cafeaua din acea dimineata, singurele disponibile atunci. Nu credeam, dar apoi am asteptat cuminti alaturi de alte nu’stiu’cate persoane (multe!) sa dea drumul la expozitie – era cu putin inaintea orei de deschidere – si repede m-am aruncat frenetic, cu tot elanul direct in zona de copii. Au fost ultimele retusuri.

Burta mea arata cam asa:

si credeti-ma ca e cea mai avantajoasa dintre pozele de atunci! Ma obinuisem cu agitatia dinlauntrul ei. Mai ales seara, individul se punea pe dansat sau in timpul zilei, cand ma agitam si eu mai tare. Uneori ii simteam picioarele pana in stomac, iar spre final aveam si arsuri. Cu mai mult de-atat, nici ca m-a deranjat viata din burta. Mai degraba cred ca l-am zapacit eu cu injectiile, cu ecografiile dese, cu crizele de plans si isteriile mele fara motiv. Dar a rezistat, a fost curajos si destept.

Intre timp, framantarile mele ajunsesera la o concluzie: era musai sa nasc normal! Imi era prea teama de operatie. Ma tot gandeam la mama si la cum a murit. Si ma imbarbatam ca doctorul meu este cel mai bun, ca acum sunt alte vremuri si ca nu se mai moare dintr-o cezariana, ca spitalul e dotat si pregatit pentru orice situatie de urgenta. Asa ca inconstient sau nu, am incercat pe toata perioada sarcinii sa imi pastrez optimismul, sa ma autosugestionez ca va fi totul bine, ba chiar sa incurajez si alte prietene sa isi doreasca sa nasca natural. Nu stiu daca am reusit in privinta altora, dar pentru mine a functionat. Eram ca un fanatic convins ca nimic altceva mai bun nu exista pe lume decat nasterea naturala. Citisem pe undeva ca ajuta sa iti imaginezi cum ai vrea sa nasti, sa visezi la o nastere ideala. Asta faceam in fiecare seara. Adormeam cu cate un scenariu ideal in cap. Niciodata finalizat.

Intr-una dintre acele seri, am adormit la fel, imaginand drumul spre spital, emotiile care ne vor cuprinde pe amandoi, pe tata ambalat la volanul masinii ca sa ajunga mai repede si asa mai departe. Pe perioada sarcinii,  insomniile nu m-au chinuit foarte rau, au fost sporadice si intotdeauna provocate de un eveniment sau un gand care nu imi dadea pace. Asa ca de obicei dormeam bine si profund. De data asta, in toiul noptii, m-au trezit niste dureri ascutite in burta, in partea de jos. Eram prea sedata incat sa ma trezesc de tot. M-am cuibarit mai bine in pat, si am suportat in tacere durerile in valuri repetate din ce in ce mai des. De dimineata, atunci cand m-am trezit de tot, am stiut: azi o sa nasc! Era 29 aprile.  Eram exact in saptamana 39. Si era chiar data pe care o prezisese blondul in gluma, intr-o discutie la bere cu prietenii. Linistita, l-am trezit pe blond sa-i zic ca i se adeveresc spusele si am inceput sa ne pregatim – bagajul il aveam oricum facut de vreo luna – apoi l-am alertat si pe viitorul bunic.

Deja la ora 8 a.m. eram la spital. Ne-am invartit un timp pe holuri pana sa ajunga doctorul. Blondul a decis sa plece la munca macar pentru jumatate de zi din moment ce nu se intampla nimic deocamdata si doar asteptam. Durerile atunci cand veneau ma cam tintuiau de scaun, dar altfel eram sprintena si ma gandeam cu bucurie la ce va urma. In jur de 11 ma aflam in sala de pre-travaliu, burta era monitorizata atent, auzisem deja vreo doua fete care nascusera alaturi, in sala de nasteri, si frica imi intrase bine in oase proportional raportata cu intensitatea tipetelor. Incercam sa uit de ele, sunandu-mi prietenii si glumind: „Salut! Ce mai faci? Uite, eu nasc acum…”, primind incurajari si asa mai departe. Durerile insa se inteteau pe masura ce trecea timpul si nu ma lasau sa uit unde ma aflu si de ce sunt acolo. Nu era deloc o zi distractiva pana la urma. Elanul mi se inmuiase. Afara, se stransese deja un grup de sustinatori: tata, blondul, mitz si cele trei fete de la rasarit carora le multumesc si acum pentru ca exista. 🙂

Peste tot, in zona de nasteri din Elias, sunt tablouri cu fete de bebelusi ca niste ingeri. Probabil cei din spital au cercetat problema si si-au dat seama ca actioneaza pozitiv asupra gravidelor care trec pe-acolo. In pre-travaliu, am stat alaturi de o alta fata  care de dimineata asistase la numeroase tipete de femei innebunite si nu mai suporta. Statea cu castile pe urechi, burtica ei fiind monitorizata de aparat pentru cezariana a doua zi. Avea contractii foarte usoare si visa ca bebelusul ei sa fie unul din cei de pe pereti. Ea a fost unul dintre martorii tacuti ai nasterii lui David. La ea m-am gandit atunci cand tipam de durere si ca sa nu o sperii prea rau, incercam sa mai fac pauze, sa trag aer in piept. Mi se parea caraghios tot procesul atunci cand doar il auzeam din camera cealalta, pana sa imi vina randul. Si mi se umezeau ochii abia la final, cand auzeam primul tipat al bebelusului.

Acum David doarme langa mine si eu ma chinui sa imi reamintesc si sa descriu detaliile nasterii lui. Si iarasi am senzatia asta de situatie caraghioasa, absurda. Imi vine sa chicotesc complice cu mine. Asa eram si-atunci dupa 5 ore de contractii cat de cat suportabile. Apoi a venit Catalin si m-a anuntat ca doctorul o sa mai intarzie – plecase cu o treaba urgenta pentru cateva ore. Asa ca am ramas in grija lui. Nu m-am panicat deloc, ci doar l-am intrebat daca o sa fie bine cu gandul ca va fi mai bland si mai grijuliu cu mine asa. Mintea mea deja nu prea mai functiona in parametri obisnuiti. Dupa ce mi-a rupt membranele, a inceput urcusul meu pe Golgota. 😀 Am facut epidurala aia degeaba. Nici macar efect de placebo n-a avut. M-au mutat in sala de nasteri pe la 14 sau 15 p.m. Nu mai stiu exact. Retin doar durerea si dorinta mea puternica sa se termine odata.

Catalin cred ca a tot sperat sa se intoarca doctorul. Il auzeam cand vorbea cu el la telefon. Moasa care statea langa mine se tot mira ca ma doare inca atat de rau si dupa epidurala. Eu ma holbam in monitor sperand sa nu mai urce numarul care arata nivelul contractiei si urlam de fiecare data cand nu se intampla asa cum speram. Intre timp, micul meu grup de fani, inaintase pana in buza usii de la intrare asa ca au auzit tot vaietul meu atata cat a durat. Dupa doua ore de groaza, am cerut sleita de puteri, o cezariana. Acceptam orice numai sa se termine! Moasa si Catalin au zambit calmi, nici nu se punea problema de operatie, in schimb m-au pus sa sar pe o minge mare de cauciuc pentru ca David nu coborase pe canal. Cineva se amuza copios pe seama mea, era clar! 😀 Nu mai aveam saliva de atata urlat si nici putere sa imping sau sa sar pe o idioata de minge. Nu ma mai controlam in nici un fel. Durerea pusese stapanire pe mine si ma conducea asa, spre niste abisuri…

Well, cosmarul s-a terminat pe masa, cu un strigat scurt, o senzatie de uimitoare eliberare si cu primele vocalize ale individului. N-am plans. Am luat telefonul si l-am sunat pe blond: „Gata.S-a terminat”. Pe fundal se auzea David. Dupa ce l-au curatat si infasat, mi l-au arat timp de un minut. Am vazut o fata mica, umflata si rosie. Cam asa:

L-am iubit din prima clipa, atunci si acolo!

Nasterea nu m-a traumatizat atat incat sa nu mai imi doresc vreodata copii. In spital am avut conditii ok, m-am simtit in siguranta tot timpul cu doctorul pe care l-am ales iar de copil au avut grija foarte bine cei de la neonatologie. Am inteles ca exista si femei care nasc natural fara dureri. Pot sa imi imaginez asta dar pentru mine intotdeauna nasterea va fi legata de acele ultime trei ore de suferinta pura.


Iarna, odata cu frigul

ianuarie 23, 2010

Eu am fost gravida iarna, pe frig. Asa s-a nimerit. Asa ca m-am luptat cu hainele groase, cu diverse raceli, cu nametii formati de singura zapada din anul trecut, plus o entorsa la glezna care m-a tinut la pat cateva zile fioroase.

Cand esti gravida, exista o linie fina intre agonie si extaz. Poti sa treci foarte usor de la o stare la alta si esti foarte impresionabila. Pe scurt, plangi din orice rahat si totul e din cauza hormonilor. Iar peste toate astea sexul nu mai reprezinta „an issue” pentru ca de fapt nu mai exista. Asa a fost in cazul meu! Am inteles ca sunt fete care au fost mai norocoase in privinta asta. La mine, n-a fost sa fie! Deci n-am avut probleme mari. 😀 Doar ca transpiram ca un cal de povara in toiul iernii. Asta a fost neplacut pentru ca iarna esti nevoit sa porti multe haine.

Altfel, mai aveam si avantaje. In metrou mi se ceda locul de obicei. Oamenii ma lasau sa trec in fata, la coada la supermarket si chiar zambeau multumiti de fapta lor buna. Zambeam si eu inapoi. 😀 Blondul ma rasfata des cu diverse gateli. Plus ca aveam liber la dulciuri si nu ma mai certa cu asta! 😛 Iar la serviciu, toata lumea ma invita la masa si fiecare cunoscut din firma era dispus sa imparta pachetul lui cu mine. Prietenii ma pupau pe burtica si zambeau mai mult cand ne intalneam. Iar daca uitam ceva era ok, si in general, lumea ma menaja iar eu ma complaceam fericita in situatia asta. Zilele erau luminoase.

Uneori, putea sa devina sufocant. La fiecare 5 minute, rasarea intrebarea „Ce mai faci? Cum te simti?” din partea unuia sau altuia. Aceleasi raspunsuri repetate de mii si mii de ori. As fi vrut sa ma inregistrez si sa le impart casetele ca sa ma lase in pace cand nervii mei erau instabili. Dar asa e cand sunt multi prieteni care te inconjoara.

In acelasi an cu mine, au nascut inca sapte bune prietene de-ale mele, dintre care trei – cu acelasi medic si in acelasi loc. Le salut si va iubesc! 🙂


Candva, prin vara

ianuarie 23, 2010

Cu optsprezece luni in urma, intr-o seara calduroasa de august, dupa o pizza cu prietenii, mi s-au confirmat banuielile si am aflat cu bucurie si cu groaza ca sunt insarcinata. Nu mai stiu daca mi-a tremurat mana in care tineam testul sau doar m-am albit la fata, vazand cu ochii mintii intr-o fractiune de secunda tot ce ne astepta de-acum incolo – ca atunci cand te vezi la un pas de moarte. Dar in viata asta, de cand il cunosc pe blond, stiu sigur ca ma urmareste  norocul in variantele lui cele mai subtile si mai frumoase. Si de data aceasta, el a reusit sa imi tempereze emotiile, sperantele si gandurile rele (pentru moment cel putin!).

Asa ca am asteptat cateva saptamani si apoi ne-am dus cu burtica la control. Inima imi batea sa sparga pieptul si sa alerge bezmetica unde vedea cu ochii, de fiecare data cand paseam in cabinetul doctorului. De fapt, au fost mai multi doctori, au fost mai multe ezitari, hotarari si razgandiri in privinta asta si lupte duse cu mine si cu lumea intreaga nopti de-a randul. Cum sa ma asigur ca totul va fi bine pentru viata care crestea in mine?

In primul trimestru am trait cu un nod permanent in gat. M-am eliberat de el – culmea! – atunci cand am inceput injectiile. Ele au devenit o constanta a sarcinii si mi-au dat stabilitate, siguranta, simteam ca fac ceva concret, asa alesesem eu. Pentru ca am fost permanent inconjurata de pareri pro si contra coagularii, nici acum nu stiu daca injectiile au fost un rau necesar sau doar o prelungire a paranoiei care ma cuprindea cu fiecare zi.  La fel s-a intamplat si cu controalele dese la medici diferiti, ecografiile aproape saptamanale, analizele scumpe – toate mi se pareau la fel de imperative, ma ajutau sa trec peste inca o zi. Cu poticneli, vanatai si emotii multe, am ajuns aproape de mijlocul celor noua luni, la ecografia morfologica, atunci cand i-am vazut prima data fata de extraterestru, valurita in sepia de instrumentul 3D. A fost primul moment in care am stiut ca totul va fi bine, in care m-am relaxat complet si am fost fericita. Am aratat tuturor prietenilor si cui se nimerea pe la noi, filmul cu ecografia micii vedete in devenire. Eram mandra, pluteam.

In acea perioada, iubeam diminetile mai mult ca oricand. Nu era deloc o corvoada sa ajung la serviciu (mai ales ca ma rasfatam cu o intarziere de cate o ora pe zi). Cel putin drumul pe care il aveam de facut pe jos, mi se parea un deliciu. Ma inarmam cu merdenele, ciocolata – atunci am descoperit napolitana KitKat din tonomatele de la metrou – sau un sandvis si pluteam pe ganduri pana la munca. Vorbeam cu el, ii puneam muzica la casti si ii aratam pasarile din copaci, cerul si oamenii. Visam cu ochii deschisi.

Dar de la rai la iad e doar un pas. Asa ca dupa alte cateva saptamani am simtit nevoia sa repet ecografia cea smechera – asa, de control. Si surpriza! A fost bine si a doua oara! Iar dupa atatea avataruri m-am decis in sfarsit, la un singur medic si am reusit ca in ultimul trimestru de sarcina sa ma duc doar o data pe luna la control iar pe final sa renunt de tot la injectii. Finalul sarcinii a fost mai usor decat inceputul. Cu 20 de kg mai tarziu, cu o burta imensa si cu psihic de invidiat (sic!),  ma simteam usoara ca un fulg, in stare sa urc munti.  A fost perioada cea mai activa. I-am aranjat camera, am strans lucruri pentru el (am si avut noroc de prieteni generosi!), am citit mult despre nastere si ingrijirea copilului, am inceput volumele lui Proust (primite cadou de ziua mea) si am socializat cat am putut de mult, prin baruri si terase  (ca tot revenise caldura). Singurul lucru pe care n-am mai putut sa il fac incepand exact cu acea perioada a fost sa scriu pe blog, dar nu m-am necajit prea mult. N-aveam timp sa ma gandesc. Tot pe negandite, au inceput si contractiile intr-o noapte de primavara. 🙂