Intr-o noapte de primavara

ianuarie 24, 2010

Tin minte ca ma aflam in starea mea cea buna, entuziasta. Citeam cu frenezie cum aveam o clipa libera si imi placea mult ca stateam acasa pe timp de zi, ca puteam sa ma plimb oriunde pe lumina, ca gaseam orice magazin deschis. Imi faceam de cap, ce mai! Tata  a inceput in acea perioada sa imi faca vizite saptamanale si umblam cu el peste tot pe unde aveam nevoie sau nu… 🙂 Ziua cu Ikea stiu ca a fost una dintre cele mai reusite. Burtica mea a apreciat cum se cuvine omleta si cafeaua din acea dimineata, singurele disponibile atunci. Nu credeam, dar apoi am asteptat cuminti alaturi de alte nu’stiu’cate persoane (multe!) sa dea drumul la expozitie – era cu putin inaintea orei de deschidere – si repede m-am aruncat frenetic, cu tot elanul direct in zona de copii. Au fost ultimele retusuri.

Burta mea arata cam asa:

si credeti-ma ca e cea mai avantajoasa dintre pozele de atunci! Ma obinuisem cu agitatia dinlauntrul ei. Mai ales seara, individul se punea pe dansat sau in timpul zilei, cand ma agitam si eu mai tare. Uneori ii simteam picioarele pana in stomac, iar spre final aveam si arsuri. Cu mai mult de-atat, nici ca m-a deranjat viata din burta. Mai degraba cred ca l-am zapacit eu cu injectiile, cu ecografiile dese, cu crizele de plans si isteriile mele fara motiv. Dar a rezistat, a fost curajos si destept.

Intre timp, framantarile mele ajunsesera la o concluzie: era musai sa nasc normal! Imi era prea teama de operatie. Ma tot gandeam la mama si la cum a murit. Si ma imbarbatam ca doctorul meu este cel mai bun, ca acum sunt alte vremuri si ca nu se mai moare dintr-o cezariana, ca spitalul e dotat si pregatit pentru orice situatie de urgenta. Asa ca inconstient sau nu, am incercat pe toata perioada sarcinii sa imi pastrez optimismul, sa ma autosugestionez ca va fi totul bine, ba chiar sa incurajez si alte prietene sa isi doreasca sa nasca natural. Nu stiu daca am reusit in privinta altora, dar pentru mine a functionat. Eram ca un fanatic convins ca nimic altceva mai bun nu exista pe lume decat nasterea naturala. Citisem pe undeva ca ajuta sa iti imaginezi cum ai vrea sa nasti, sa visezi la o nastere ideala. Asta faceam in fiecare seara. Adormeam cu cate un scenariu ideal in cap. Niciodata finalizat.

Intr-una dintre acele seri, am adormit la fel, imaginand drumul spre spital, emotiile care ne vor cuprinde pe amandoi, pe tata ambalat la volanul masinii ca sa ajunga mai repede si asa mai departe. Pe perioada sarcinii,  insomniile nu m-au chinuit foarte rau, au fost sporadice si intotdeauna provocate de un eveniment sau un gand care nu imi dadea pace. Asa ca de obicei dormeam bine si profund. De data asta, in toiul noptii, m-au trezit niste dureri ascutite in burta, in partea de jos. Eram prea sedata incat sa ma trezesc de tot. M-am cuibarit mai bine in pat, si am suportat in tacere durerile in valuri repetate din ce in ce mai des. De dimineata, atunci cand m-am trezit de tot, am stiut: azi o sa nasc! Era 29 aprile.  Eram exact in saptamana 39. Si era chiar data pe care o prezisese blondul in gluma, intr-o discutie la bere cu prietenii. Linistita, l-am trezit pe blond sa-i zic ca i se adeveresc spusele si am inceput sa ne pregatim – bagajul il aveam oricum facut de vreo luna – apoi l-am alertat si pe viitorul bunic.

Deja la ora 8 a.m. eram la spital. Ne-am invartit un timp pe holuri pana sa ajunga doctorul. Blondul a decis sa plece la munca macar pentru jumatate de zi din moment ce nu se intampla nimic deocamdata si doar asteptam. Durerile atunci cand veneau ma cam tintuiau de scaun, dar altfel eram sprintena si ma gandeam cu bucurie la ce va urma. In jur de 11 ma aflam in sala de pre-travaliu, burta era monitorizata atent, auzisem deja vreo doua fete care nascusera alaturi, in sala de nasteri, si frica imi intrase bine in oase proportional raportata cu intensitatea tipetelor. Incercam sa uit de ele, sunandu-mi prietenii si glumind: „Salut! Ce mai faci? Uite, eu nasc acum…”, primind incurajari si asa mai departe. Durerile insa se inteteau pe masura ce trecea timpul si nu ma lasau sa uit unde ma aflu si de ce sunt acolo. Nu era deloc o zi distractiva pana la urma. Elanul mi se inmuiase. Afara, se stransese deja un grup de sustinatori: tata, blondul, mitz si cele trei fete de la rasarit carora le multumesc si acum pentru ca exista. 🙂

Peste tot, in zona de nasteri din Elias, sunt tablouri cu fete de bebelusi ca niste ingeri. Probabil cei din spital au cercetat problema si si-au dat seama ca actioneaza pozitiv asupra gravidelor care trec pe-acolo. In pre-travaliu, am stat alaturi de o alta fata  care de dimineata asistase la numeroase tipete de femei innebunite si nu mai suporta. Statea cu castile pe urechi, burtica ei fiind monitorizata de aparat pentru cezariana a doua zi. Avea contractii foarte usoare si visa ca bebelusul ei sa fie unul din cei de pe pereti. Ea a fost unul dintre martorii tacuti ai nasterii lui David. La ea m-am gandit atunci cand tipam de durere si ca sa nu o sperii prea rau, incercam sa mai fac pauze, sa trag aer in piept. Mi se parea caraghios tot procesul atunci cand doar il auzeam din camera cealalta, pana sa imi vina randul. Si mi se umezeau ochii abia la final, cand auzeam primul tipat al bebelusului.

Acum David doarme langa mine si eu ma chinui sa imi reamintesc si sa descriu detaliile nasterii lui. Si iarasi am senzatia asta de situatie caraghioasa, absurda. Imi vine sa chicotesc complice cu mine. Asa eram si-atunci dupa 5 ore de contractii cat de cat suportabile. Apoi a venit Catalin si m-a anuntat ca doctorul o sa mai intarzie – plecase cu o treaba urgenta pentru cateva ore. Asa ca am ramas in grija lui. Nu m-am panicat deloc, ci doar l-am intrebat daca o sa fie bine cu gandul ca va fi mai bland si mai grijuliu cu mine asa. Mintea mea deja nu prea mai functiona in parametri obisnuiti. Dupa ce mi-a rupt membranele, a inceput urcusul meu pe Golgota. 😀 Am facut epidurala aia degeaba. Nici macar efect de placebo n-a avut. M-au mutat in sala de nasteri pe la 14 sau 15 p.m. Nu mai stiu exact. Retin doar durerea si dorinta mea puternica sa se termine odata.

Catalin cred ca a tot sperat sa se intoarca doctorul. Il auzeam cand vorbea cu el la telefon. Moasa care statea langa mine se tot mira ca ma doare inca atat de rau si dupa epidurala. Eu ma holbam in monitor sperand sa nu mai urce numarul care arata nivelul contractiei si urlam de fiecare data cand nu se intampla asa cum speram. Intre timp, micul meu grup de fani, inaintase pana in buza usii de la intrare asa ca au auzit tot vaietul meu atata cat a durat. Dupa doua ore de groaza, am cerut sleita de puteri, o cezariana. Acceptam orice numai sa se termine! Moasa si Catalin au zambit calmi, nici nu se punea problema de operatie, in schimb m-au pus sa sar pe o minge mare de cauciuc pentru ca David nu coborase pe canal. Cineva se amuza copios pe seama mea, era clar! 😀 Nu mai aveam saliva de atata urlat si nici putere sa imping sau sa sar pe o idioata de minge. Nu ma mai controlam in nici un fel. Durerea pusese stapanire pe mine si ma conducea asa, spre niste abisuri…

Well, cosmarul s-a terminat pe masa, cu un strigat scurt, o senzatie de uimitoare eliberare si cu primele vocalize ale individului. N-am plans. Am luat telefonul si l-am sunat pe blond: „Gata.S-a terminat”. Pe fundal se auzea David. Dupa ce l-au curatat si infasat, mi l-au arat timp de un minut. Am vazut o fata mica, umflata si rosie. Cam asa:

L-am iubit din prima clipa, atunci si acolo!

Nasterea nu m-a traumatizat atat incat sa nu mai imi doresc vreodata copii. In spital am avut conditii ok, m-am simtit in siguranta tot timpul cu doctorul pe care l-am ales iar de copil au avut grija foarte bine cei de la neonatologie. Am inteles ca exista si femei care nasc natural fara dureri. Pot sa imi imaginez asta dar pentru mine intotdeauna nasterea va fi legata de acele ultime trei ore de suferinta pura.

Reclame

Candva, prin vara

ianuarie 23, 2010

Cu optsprezece luni in urma, intr-o seara calduroasa de august, dupa o pizza cu prietenii, mi s-au confirmat banuielile si am aflat cu bucurie si cu groaza ca sunt insarcinata. Nu mai stiu daca mi-a tremurat mana in care tineam testul sau doar m-am albit la fata, vazand cu ochii mintii intr-o fractiune de secunda tot ce ne astepta de-acum incolo – ca atunci cand te vezi la un pas de moarte. Dar in viata asta, de cand il cunosc pe blond, stiu sigur ca ma urmareste  norocul in variantele lui cele mai subtile si mai frumoase. Si de data aceasta, el a reusit sa imi tempereze emotiile, sperantele si gandurile rele (pentru moment cel putin!).

Asa ca am asteptat cateva saptamani si apoi ne-am dus cu burtica la control. Inima imi batea sa sparga pieptul si sa alerge bezmetica unde vedea cu ochii, de fiecare data cand paseam in cabinetul doctorului. De fapt, au fost mai multi doctori, au fost mai multe ezitari, hotarari si razgandiri in privinta asta si lupte duse cu mine si cu lumea intreaga nopti de-a randul. Cum sa ma asigur ca totul va fi bine pentru viata care crestea in mine?

In primul trimestru am trait cu un nod permanent in gat. M-am eliberat de el – culmea! – atunci cand am inceput injectiile. Ele au devenit o constanta a sarcinii si mi-au dat stabilitate, siguranta, simteam ca fac ceva concret, asa alesesem eu. Pentru ca am fost permanent inconjurata de pareri pro si contra coagularii, nici acum nu stiu daca injectiile au fost un rau necesar sau doar o prelungire a paranoiei care ma cuprindea cu fiecare zi.  La fel s-a intamplat si cu controalele dese la medici diferiti, ecografiile aproape saptamanale, analizele scumpe – toate mi se pareau la fel de imperative, ma ajutau sa trec peste inca o zi. Cu poticneli, vanatai si emotii multe, am ajuns aproape de mijlocul celor noua luni, la ecografia morfologica, atunci cand i-am vazut prima data fata de extraterestru, valurita in sepia de instrumentul 3D. A fost primul moment in care am stiut ca totul va fi bine, in care m-am relaxat complet si am fost fericita. Am aratat tuturor prietenilor si cui se nimerea pe la noi, filmul cu ecografia micii vedete in devenire. Eram mandra, pluteam.

In acea perioada, iubeam diminetile mai mult ca oricand. Nu era deloc o corvoada sa ajung la serviciu (mai ales ca ma rasfatam cu o intarziere de cate o ora pe zi). Cel putin drumul pe care il aveam de facut pe jos, mi se parea un deliciu. Ma inarmam cu merdenele, ciocolata – atunci am descoperit napolitana KitKat din tonomatele de la metrou – sau un sandvis si pluteam pe ganduri pana la munca. Vorbeam cu el, ii puneam muzica la casti si ii aratam pasarile din copaci, cerul si oamenii. Visam cu ochii deschisi.

Dar de la rai la iad e doar un pas. Asa ca dupa alte cateva saptamani am simtit nevoia sa repet ecografia cea smechera – asa, de control. Si surpriza! A fost bine si a doua oara! Iar dupa atatea avataruri m-am decis in sfarsit, la un singur medic si am reusit ca in ultimul trimestru de sarcina sa ma duc doar o data pe luna la control iar pe final sa renunt de tot la injectii. Finalul sarcinii a fost mai usor decat inceputul. Cu 20 de kg mai tarziu, cu o burta imensa si cu psihic de invidiat (sic!),  ma simteam usoara ca un fulg, in stare sa urc munti.  A fost perioada cea mai activa. I-am aranjat camera, am strans lucruri pentru el (am si avut noroc de prieteni generosi!), am citit mult despre nastere si ingrijirea copilului, am inceput volumele lui Proust (primite cadou de ziua mea) si am socializat cat am putut de mult, prin baruri si terase  (ca tot revenise caldura). Singurul lucru pe care n-am mai putut sa il fac incepand exact cu acea perioada a fost sa scriu pe blog, dar nu m-am necajit prea mult. N-aveam timp sa ma gandesc. Tot pe negandite, au inceput si contractiile intr-o noapte de primavara. 🙂