Candva, prin vara

ianuarie 23, 2010

Cu optsprezece luni in urma, intr-o seara calduroasa de august, dupa o pizza cu prietenii, mi s-au confirmat banuielile si am aflat cu bucurie si cu groaza ca sunt insarcinata. Nu mai stiu daca mi-a tremurat mana in care tineam testul sau doar m-am albit la fata, vazand cu ochii mintii intr-o fractiune de secunda tot ce ne astepta de-acum incolo – ca atunci cand te vezi la un pas de moarte. Dar in viata asta, de cand il cunosc pe blond, stiu sigur ca ma urmareste  norocul in variantele lui cele mai subtile si mai frumoase. Si de data aceasta, el a reusit sa imi tempereze emotiile, sperantele si gandurile rele (pentru moment cel putin!).

Asa ca am asteptat cateva saptamani si apoi ne-am dus cu burtica la control. Inima imi batea sa sparga pieptul si sa alerge bezmetica unde vedea cu ochii, de fiecare data cand paseam in cabinetul doctorului. De fapt, au fost mai multi doctori, au fost mai multe ezitari, hotarari si razgandiri in privinta asta si lupte duse cu mine si cu lumea intreaga nopti de-a randul. Cum sa ma asigur ca totul va fi bine pentru viata care crestea in mine?

In primul trimestru am trait cu un nod permanent in gat. M-am eliberat de el – culmea! – atunci cand am inceput injectiile. Ele au devenit o constanta a sarcinii si mi-au dat stabilitate, siguranta, simteam ca fac ceva concret, asa alesesem eu. Pentru ca am fost permanent inconjurata de pareri pro si contra coagularii, nici acum nu stiu daca injectiile au fost un rau necesar sau doar o prelungire a paranoiei care ma cuprindea cu fiecare zi.  La fel s-a intamplat si cu controalele dese la medici diferiti, ecografiile aproape saptamanale, analizele scumpe – toate mi se pareau la fel de imperative, ma ajutau sa trec peste inca o zi. Cu poticneli, vanatai si emotii multe, am ajuns aproape de mijlocul celor noua luni, la ecografia morfologica, atunci cand i-am vazut prima data fata de extraterestru, valurita in sepia de instrumentul 3D. A fost primul moment in care am stiut ca totul va fi bine, in care m-am relaxat complet si am fost fericita. Am aratat tuturor prietenilor si cui se nimerea pe la noi, filmul cu ecografia micii vedete in devenire. Eram mandra, pluteam.

In acea perioada, iubeam diminetile mai mult ca oricand. Nu era deloc o corvoada sa ajung la serviciu (mai ales ca ma rasfatam cu o intarziere de cate o ora pe zi). Cel putin drumul pe care il aveam de facut pe jos, mi se parea un deliciu. Ma inarmam cu merdenele, ciocolata – atunci am descoperit napolitana KitKat din tonomatele de la metrou – sau un sandvis si pluteam pe ganduri pana la munca. Vorbeam cu el, ii puneam muzica la casti si ii aratam pasarile din copaci, cerul si oamenii. Visam cu ochii deschisi.

Dar de la rai la iad e doar un pas. Asa ca dupa alte cateva saptamani am simtit nevoia sa repet ecografia cea smechera – asa, de control. Si surpriza! A fost bine si a doua oara! Iar dupa atatea avataruri m-am decis in sfarsit, la un singur medic si am reusit ca in ultimul trimestru de sarcina sa ma duc doar o data pe luna la control iar pe final sa renunt de tot la injectii. Finalul sarcinii a fost mai usor decat inceputul. Cu 20 de kg mai tarziu, cu o burta imensa si cu psihic de invidiat (sic!),  ma simteam usoara ca un fulg, in stare sa urc munti.  A fost perioada cea mai activa. I-am aranjat camera, am strans lucruri pentru el (am si avut noroc de prieteni generosi!), am citit mult despre nastere si ingrijirea copilului, am inceput volumele lui Proust (primite cadou de ziua mea) si am socializat cat am putut de mult, prin baruri si terase  (ca tot revenise caldura). Singurul lucru pe care n-am mai putut sa il fac incepand exact cu acea perioada a fost sa scriu pe blog, dar nu m-am necajit prea mult. N-aveam timp sa ma gandesc. Tot pe negandite, au inceput si contractiile intr-o noapte de primavara. 🙂

Reclame