Intr-o noapte de primavara

ianuarie 24, 2010

Tin minte ca ma aflam in starea mea cea buna, entuziasta. Citeam cu frenezie cum aveam o clipa libera si imi placea mult ca stateam acasa pe timp de zi, ca puteam sa ma plimb oriunde pe lumina, ca gaseam orice magazin deschis. Imi faceam de cap, ce mai! Tata  a inceput in acea perioada sa imi faca vizite saptamanale si umblam cu el peste tot pe unde aveam nevoie sau nu… 🙂 Ziua cu Ikea stiu ca a fost una dintre cele mai reusite. Burtica mea a apreciat cum se cuvine omleta si cafeaua din acea dimineata, singurele disponibile atunci. Nu credeam, dar apoi am asteptat cuminti alaturi de alte nu’stiu’cate persoane (multe!) sa dea drumul la expozitie – era cu putin inaintea orei de deschidere – si repede m-am aruncat frenetic, cu tot elanul direct in zona de copii. Au fost ultimele retusuri.

Burta mea arata cam asa:

si credeti-ma ca e cea mai avantajoasa dintre pozele de atunci! Ma obinuisem cu agitatia dinlauntrul ei. Mai ales seara, individul se punea pe dansat sau in timpul zilei, cand ma agitam si eu mai tare. Uneori ii simteam picioarele pana in stomac, iar spre final aveam si arsuri. Cu mai mult de-atat, nici ca m-a deranjat viata din burta. Mai degraba cred ca l-am zapacit eu cu injectiile, cu ecografiile dese, cu crizele de plans si isteriile mele fara motiv. Dar a rezistat, a fost curajos si destept.

Intre timp, framantarile mele ajunsesera la o concluzie: era musai sa nasc normal! Imi era prea teama de operatie. Ma tot gandeam la mama si la cum a murit. Si ma imbarbatam ca doctorul meu este cel mai bun, ca acum sunt alte vremuri si ca nu se mai moare dintr-o cezariana, ca spitalul e dotat si pregatit pentru orice situatie de urgenta. Asa ca inconstient sau nu, am incercat pe toata perioada sarcinii sa imi pastrez optimismul, sa ma autosugestionez ca va fi totul bine, ba chiar sa incurajez si alte prietene sa isi doreasca sa nasca natural. Nu stiu daca am reusit in privinta altora, dar pentru mine a functionat. Eram ca un fanatic convins ca nimic altceva mai bun nu exista pe lume decat nasterea naturala. Citisem pe undeva ca ajuta sa iti imaginezi cum ai vrea sa nasti, sa visezi la o nastere ideala. Asta faceam in fiecare seara. Adormeam cu cate un scenariu ideal in cap. Niciodata finalizat.

Intr-una dintre acele seri, am adormit la fel, imaginand drumul spre spital, emotiile care ne vor cuprinde pe amandoi, pe tata ambalat la volanul masinii ca sa ajunga mai repede si asa mai departe. Pe perioada sarcinii,  insomniile nu m-au chinuit foarte rau, au fost sporadice si intotdeauna provocate de un eveniment sau un gand care nu imi dadea pace. Asa ca de obicei dormeam bine si profund. De data asta, in toiul noptii, m-au trezit niste dureri ascutite in burta, in partea de jos. Eram prea sedata incat sa ma trezesc de tot. M-am cuibarit mai bine in pat, si am suportat in tacere durerile in valuri repetate din ce in ce mai des. De dimineata, atunci cand m-am trezit de tot, am stiut: azi o sa nasc! Era 29 aprile.  Eram exact in saptamana 39. Si era chiar data pe care o prezisese blondul in gluma, intr-o discutie la bere cu prietenii. Linistita, l-am trezit pe blond sa-i zic ca i se adeveresc spusele si am inceput sa ne pregatim – bagajul il aveam oricum facut de vreo luna – apoi l-am alertat si pe viitorul bunic.

Deja la ora 8 a.m. eram la spital. Ne-am invartit un timp pe holuri pana sa ajunga doctorul. Blondul a decis sa plece la munca macar pentru jumatate de zi din moment ce nu se intampla nimic deocamdata si doar asteptam. Durerile atunci cand veneau ma cam tintuiau de scaun, dar altfel eram sprintena si ma gandeam cu bucurie la ce va urma. In jur de 11 ma aflam in sala de pre-travaliu, burta era monitorizata atent, auzisem deja vreo doua fete care nascusera alaturi, in sala de nasteri, si frica imi intrase bine in oase proportional raportata cu intensitatea tipetelor. Incercam sa uit de ele, sunandu-mi prietenii si glumind: „Salut! Ce mai faci? Uite, eu nasc acum…”, primind incurajari si asa mai departe. Durerile insa se inteteau pe masura ce trecea timpul si nu ma lasau sa uit unde ma aflu si de ce sunt acolo. Nu era deloc o zi distractiva pana la urma. Elanul mi se inmuiase. Afara, se stransese deja un grup de sustinatori: tata, blondul, mitz si cele trei fete de la rasarit carora le multumesc si acum pentru ca exista. 🙂

Peste tot, in zona de nasteri din Elias, sunt tablouri cu fete de bebelusi ca niste ingeri. Probabil cei din spital au cercetat problema si si-au dat seama ca actioneaza pozitiv asupra gravidelor care trec pe-acolo. In pre-travaliu, am stat alaturi de o alta fata  care de dimineata asistase la numeroase tipete de femei innebunite si nu mai suporta. Statea cu castile pe urechi, burtica ei fiind monitorizata de aparat pentru cezariana a doua zi. Avea contractii foarte usoare si visa ca bebelusul ei sa fie unul din cei de pe pereti. Ea a fost unul dintre martorii tacuti ai nasterii lui David. La ea m-am gandit atunci cand tipam de durere si ca sa nu o sperii prea rau, incercam sa mai fac pauze, sa trag aer in piept. Mi se parea caraghios tot procesul atunci cand doar il auzeam din camera cealalta, pana sa imi vina randul. Si mi se umezeau ochii abia la final, cand auzeam primul tipat al bebelusului.

Acum David doarme langa mine si eu ma chinui sa imi reamintesc si sa descriu detaliile nasterii lui. Si iarasi am senzatia asta de situatie caraghioasa, absurda. Imi vine sa chicotesc complice cu mine. Asa eram si-atunci dupa 5 ore de contractii cat de cat suportabile. Apoi a venit Catalin si m-a anuntat ca doctorul o sa mai intarzie – plecase cu o treaba urgenta pentru cateva ore. Asa ca am ramas in grija lui. Nu m-am panicat deloc, ci doar l-am intrebat daca o sa fie bine cu gandul ca va fi mai bland si mai grijuliu cu mine asa. Mintea mea deja nu prea mai functiona in parametri obisnuiti. Dupa ce mi-a rupt membranele, a inceput urcusul meu pe Golgota. 😀 Am facut epidurala aia degeaba. Nici macar efect de placebo n-a avut. M-au mutat in sala de nasteri pe la 14 sau 15 p.m. Nu mai stiu exact. Retin doar durerea si dorinta mea puternica sa se termine odata.

Catalin cred ca a tot sperat sa se intoarca doctorul. Il auzeam cand vorbea cu el la telefon. Moasa care statea langa mine se tot mira ca ma doare inca atat de rau si dupa epidurala. Eu ma holbam in monitor sperand sa nu mai urce numarul care arata nivelul contractiei si urlam de fiecare data cand nu se intampla asa cum speram. Intre timp, micul meu grup de fani, inaintase pana in buza usii de la intrare asa ca au auzit tot vaietul meu atata cat a durat. Dupa doua ore de groaza, am cerut sleita de puteri, o cezariana. Acceptam orice numai sa se termine! Moasa si Catalin au zambit calmi, nici nu se punea problema de operatie, in schimb m-au pus sa sar pe o minge mare de cauciuc pentru ca David nu coborase pe canal. Cineva se amuza copios pe seama mea, era clar! 😀 Nu mai aveam saliva de atata urlat si nici putere sa imping sau sa sar pe o idioata de minge. Nu ma mai controlam in nici un fel. Durerea pusese stapanire pe mine si ma conducea asa, spre niste abisuri…

Well, cosmarul s-a terminat pe masa, cu un strigat scurt, o senzatie de uimitoare eliberare si cu primele vocalize ale individului. N-am plans. Am luat telefonul si l-am sunat pe blond: „Gata.S-a terminat”. Pe fundal se auzea David. Dupa ce l-au curatat si infasat, mi l-au arat timp de un minut. Am vazut o fata mica, umflata si rosie. Cam asa:

L-am iubit din prima clipa, atunci si acolo!

Nasterea nu m-a traumatizat atat incat sa nu mai imi doresc vreodata copii. In spital am avut conditii ok, m-am simtit in siguranta tot timpul cu doctorul pe care l-am ales iar de copil au avut grija foarte bine cei de la neonatologie. Am inteles ca exista si femei care nasc natural fara dureri. Pot sa imi imaginez asta dar pentru mine intotdeauna nasterea va fi legata de acele ultime trei ore de suferinta pura.

Reclame