Primele ore

ianuarie 25, 2010

Nimeni nu se uitase la ora atunci cand a scos David prima data capul in lume. Doctorita care ma tinuse de mana in clipa decisiva,  a exclamat dupa: „Cine naiba s-a mai uitat la ora!”. Au notat acolo ceva aproximativ, adica 16:45 p.m. Eu vorbeam in acest timp la telefon, iar Catalin cosea de zor… Urmatorul sfert de ceas a fost un chin pentru ca m-am simtit ca o bucata de panza amarata impunsa cu acul iar si iar doar pentru a-si satisface cineva simtul estetic. Si naiva de mine crezuse ca a scapat! De atunci, empatizez cu orice bucata de carpa, material si asa mai departe, care trebuie trecut prin acest proces crud. Sunt alaturi de voi si jur ca n-am sa va mai cos niciodata, niciodata! (nu ca as fi dat in branci cu astfel de ocupatie pana acum!) A trecut cum a trecut, dar apoi a venit randul altui lucru scarbos in derularea faptelor. Timp de doua ore dupa nasterea naturala, trebuie te mangai apasat pe burta ca sa se desumfle cat mai bine basica – vechea locuinta a bebelusului. L-am pus si pe blond care a inchis ochii si a apasat, cu un zambet larg pe buze gandindu-se la David! 😀

Eu stateam de-acum in sala de post-travaliu iar lumea se perinda si se tot agita in jurul meu. Toti erau fericiti. Au venit cu fotografii pe telefon cu David mic sa mi-l arate – au fost primele lui poze. Prietena mea din pre-tavaliu, sarise etapa cu sala de nasteri si ma urmase in post-travaliu, legata tot la aparatul de monitorizare al bebelusului. M-a felicitat zambind, cu gandul la acelasi final fericit si pentru ea, a doua zi. Intre timp in sala de nasteri, au mai bagat o fata. Urlete, vaicareli, niste lovituri infundate (nu le-am inteles!) si apoi primul tipat al noii vieti. Iar mi s-au umezit ochii. M-am adunat insa repede si am manevrat cu mai mult elan burta mea acum nepopulata. Catalin – prieten cu prietena mea cea mai buna (care a fost alaturi de mine tot timpul si de care ma leaga niste coincidente mai presus de puterea noastra de intelegere) – a inlesnit cumva vizitatorilor mei accesul in acea zona interzisa profanilor. Asa ca cei care au apucat, au venit, m-au vazut, m-au mangaiat si pupat chiar in primele clipe de dupa nastere. Iar familia mea e mare, e foarte mare pentru ca ea cuprinde pe toti prietenii pe care ii iubesc si fara de care n-as fi intreaga, n-as fi eu. Niste exemple, zic! Draga de Ina mi-a adus supa calda si capsuni – pe atunci era inca laolalta cu Dariuca si a rezistat curajoasa imaginilor de prin spital, Pavaleanu s-a infiintat cu jumatatea, aducandu-mi dulciuri de la Aghapitos (in care mi-am afundat bucuroasa mana pana la cot!), viitorii fini – populati si ei de o viata noua – au venit cu ajutoare mai practice, de la farmacie, iar fetele cu caldura lor si-au facut drum pana la David sa il salute si apoi au venit la mami, la pupat. Toti, dar toti (caci au fost mai multi!) au fost foarte frumosi si foarte atenti cu mine. Si gasesc cu cale, sa-i mai imbratisez o data si aici pentru darurile lor nepretuite! Multumesc.

Asa s-au scurs primele ore pentru mine. David nu stiu ce a facut. Ma gandeam la el tot timpul dar era si reconfortant sa il stiu pe maini bune. Un lucru nou se petrecuse in viata mea, in viata noastra. Ma uitam la blond si ii ziceam „tata” razand, parca nevenindu-mi sa cred. Ma simteam bine. Am citit pe undeva ca nasterea naturala pentru o femeie se poate compara ca si efort fizic, cu parcurgerea unui maraton sau cu escaladarea unui varf montan dificil. Pe ambele le facusem. Dar nici maratonul (atat cat am reusit eu sa alerg), si nici urcatul pe munte (acolo unde am putut eu sa ajung) nu au egalat efortul nasterii. Ce au totusi in comun este eliberarea finala, satisfactia si implinirea care te asteapta la capatul traseului, cand te cuibaresti seara in sacul de dormit. La fel de bine am dormit si eu in prima mea noapte de mamica dupa ce in prealabil ne-am si cunoscut.

Spre seara, eram instalata – cu ajutorul bunei de Ina – intr-un salon cu alte lauze la un loc. Aveam experienta spitalului, asa ca am intrat repede in vorba cu ele, ne-am impartasit reciproc experientele si ne-am mobilizat toate pentru alaptat. Tocmai ce aflasem ca am tate! Iar spitalul avea program strict. Se alapta din trei in trei ore, non-stop. Asa ca la miezul noptii, in jur de orele 12 trecute fix, in timp ce taticul serba cu prietenii la bere, David a intalnit-o a doua oara pe mamica lui. De data asta l-am tinut in brate, l-am mangaiat si m-am holbat mult la el, uimita de cat de minunat este. Cum s-a intamplat? E al meu? Cum am facut noi asa ceva? E oare posibil? M-am chinuit sa ii deschid ochii, sa vad daca are ochi, sa ma asigur. Apoi eram nemultumita ca e asa de infasat, ca nu-l pot vedea pe de-a-ntregul. Eram tare curioasa. Vroiam sa il pipai, sa stiu ca are totul in regula desi mi se zisese ca asa e. Trebuia sa vad si eu. Dar David dormea… Asa ca dupa 10 minute, i-am spus „Noapte buna!” si l-am predat in mainile profesionistelor.

Am zis ca am dormit ca un prunc in prima noapte, nu? De fapt, am avut o colega de salon care sforaia tare si o alta colega care n-o suporta deloc. Ca atare, cea din urma, s-a foit toata noaptea ca in final, sa se trezeasca de tot, sa aprinda lumina si sa iasa pe hol. Buimaca am insotit-o caci si de mine fugise somnul. Am impartit un pahar cu apa pe coridor si am povestit despre nastere. Subiectul orei! La nici cinci minute dupe ce am revenit in salon si ne-am reinstalat sub paturi, au anuntat asistentele trezirea. Se intampla ca la armata. Ora 5 dimineata: se aprind brusc luminile, o voce suav-autoritara striga: „Hai la spalaturi!” iar cine e mai vioi prinde loc in fata si aprecierea asistentei (imbunata oricum de cei 5 lei bagati in buzunar). Iar deja la ora 6 a.m. trebuie sa te prezinti la alaptat si o noua zi, o noua viata incepe! 🙂

Reclame